Nu există om să nu fi greșit altui om, sau om căruia să nu i se fi greșit.
În aparență fiecare om are propria realitate ușor justificabilă, și tocmai din această cauza conflictele sunt aproape imposibil de evitat.
Fiecare om își dorește să fie mai bun, indiferent că o conștientizează sau nu, pentru că acea bunătate la care aspiră fiecare ființă umană este un pas mai aproape de unica și adevărată realitate.
Și cei mai mulți oameni când se simt nedreptățiți, chiar dacă pe moment pot acționa impulsiv, în timp caută să ierte pe cel care, în opinia lor, a săvârșit nedreptatea.
Și chiar pot să afirme în față altora, sau în față oglinzii, că au iertat, că au trecut peste, dar adevărul este altul.
Este exact ca atunci când omul spune că se va lasă de fumat. Nu va reuși niciodată să o facă după ce va spune asta. Iar dacă printr-o minune se va lasă de fumat în urmă unei voințe de fier, atunci va înlocui, fara a realiza, viciul respectiv cu altul.
Iertarea nu survine atunci când o cauți din cauza oboselii psihice provocate de supărare, nici atunci când o afirmi cu surle și trâmbițe de pe culmi înalte, nu, iertarea adevărată survine doar într-un singur caz, doar atunci când dispare cel care a suferit nedreptatea.
Iertarea apare atunci când nu mai există cineva care să ierte. Atunci când nedreptatitul reușește să treacă peste propria imagine, atunci când nedreptatitul nu se mai identifica cu toate conceptele care îi generau identitatea.
Omul fiind liber de concepte și identități nu mai are cine să ierte, pentru că supărarea nu se mai naște. Poate te întrebi ce rămâne din om atunci când nu mai are identitate? Este de datoria fiecăruia să simtă pe propria piele răspunsul la această întrebare.