Viața omului este de fapt un șir de senzații și gânduri.
Astfel, viața este simțită cel mai bine, este trăită cel mai intens atunci când atenția omului este îndreptată asupra senzațiilor corpului și a gândurilor minții, fără a o pierde în ele.
Fiindcă atunci atenția este exclusiv îndreptată asupra vieții.
Atunci omul poate spune că trăiește.
Omul care trăiește un timp mai îndelungat cu atenția îndreptată spre senzațiile corpului și gândurile minții are șansa de a merge și mai departe, șansa de a cunoaște sursa acelor senzații și gânduri, șansa de a deveni una cu acea cunoaștere.
Dar omul nu doar că își refuză șansa de a rămâne ca fiind cunoașterea pură și omniprezentă, omul renunta până și la propria-i viață, fiindcă renunta la îndreptarea atenției spre senzațiile corpului și gândurile minții.
Omul preferă să își piardă atenția în imaginile venite aproape exclusiv prin văz și auz, și în interpretarea subiectivă a acelor imagini.
Astfel omul renunta la viața care se afla de fapt înăununtrul lui, renunta la cunoașterea obiectivă a unui șir de senzații și gânduri, pentru o mâna de imagini considerate ori prea atrăgătoare, ori prea respingătoare.
Nu își da seama că acele imagini sunt de fapt moarte, lipsite de viață, că acele imagini au murit atunci când omul a luat atenția de la senzațiile corpului și gândurile minții și a pierdut-o în conținutul acelor imagini.
Și astfel omul ajunge să preaslaveasca o lume moartă, ajunge să rătăcească în extreme, în lamentare sau trufie, în depresie sau veselie.
Și a ajuns să normalizeze această rătăcire pe care acum o numește “trăirea vieții”.
Și a normalizat până și bolile minții ce vin la pachet cu o astfel de pierzanie.
Omul a ajuns să își acopere singur ochii iar apoi să admire frumusețea unui peisaj.
Omul a ajuns să își acopere singur urechile iar apoi să laude măreția unui cântec.
Omul a ajuns să își acopere singur sufletul iar apoi să creadă că iubește.
Omul a renunțat la viață pentru o iluzie.
Și măcar de s-ar opri aici paguba, la un singur om, la o singură pierzanie, dar omul rătăcit întotdeauna va încerca să tragă și pe alții după el.
Fiindcă undeva în adâncul lui simte că ceva nu este în regulă, simte că trăiește în minciună, dar atragerea altor ființe în propria-i pierzanie îi va valida pentru un moment alegerile și îi va asigura continuitatea, fie ea și într-o lume moartă.
Și astfel apar grupările, astfel apar ideologiile care trebuiesc aparate cu orice preț.
Și în loc de a atinge potențialul maxim al unei ființe umane, omul s-a transformat într-o carcasa ambulantă care populează o lume moartă, neînsuflețită, o lume care trăiește în minciună, o lume aflată mereu în efort și alergătură.
Câteodată carcasa se oprește din efort și atunci are șansa să se transforme înapoi în omul cu potențial de a atinge divinul.
Tot ce are de făcut este să își îndrepte atenția înapoi către senzațiile corpului și gândurile minții.
Doar că acum atenția este de durata mai scurtă, sufletul este mai acoperit decât înainte, iar drumul este mai îndelungat.
Viața va cuprinde întreaga lume doar când omul va rămâne ca fiind cunoașterea în care apar toate senzațiile corpului și gândurile minții.